Timpul este dreptate, egalitatea este cel mai pur adevăr existențial. Timpul ne biciuiește, ne trezește, ne readuce la viață, ne adoarme, ne face să dormim, un somn veșnic. Timpul este stăpânul rațiunii, nu manipularea, șmecheria sau mai târziu. Timpul este pur și simplu.
Este fără să fie al nostru, timpul este iluzia dintre a fi în viață și aluzia de a muri. Realitatea și imaginația călătoresc prin ea.
Timpul nu iartă, nu se întoarce, nu este de nici un folos, își marchează prezentul ca un ciocan de zdrobire impecabil, insistent, independent.
Timpul ne pune cătușe la încheieturi cu minute și secunde, timpul ne eliberează atunci când așteptatul marchează timpul lui a sosit, timpul speranței în timp ce timpul nu vine sau disperarea când timpul timpului își arată ghearele cu ziua, ora, minutele și secundele.
Timpul este timp. Timpul este neînfricat.
Timpul nu are aripi, nu are picioare, nu aleargă, nu zboară, nu întârzie și nu se grăbește, timpul ne testează doar răbdarea sau anxietatea, timpul este timp, fără mutație sau inversiune, cu pași fermi și unici, fără grabă sau încetineală.
Timpul dă înțelepciune cu sincronia bătrâneții, timpul își lasă urme, nu este abstract, își pictează efectele vizuale pe pânza vieții prin expresii, culori și grade.
O, timp, timp, timp, vreau să te îmbrățișez, să te sărut, să fii prietenul tău, iubitul tău de nedespărțit, pentru că tu ești singurul care abandonează sclavii domeniului tău, mi-aș dori să te pot face vehiculul meu al acestui pasaj, iar tu un flaut pe buzele cuiva care cântă în armonie cea mai bună companie a lor.
Să-ți fac companie bună, un bun prieten, care râde cu tine și înțelege că nu-ți îndeplinești decât rolul de dreptate asupra muritorilor, nu voi mai fi împotriva ta.